Atelierul „Arhitectură şi savoir-faire”  Atelierul  s-a derulat între 11 – 23 iulie 2007, în satul Hereşti, la 30 km de Bucureşti.  Tema sa a fost: Conservare/resturare/revitalizare a monumentelor de arhitectură  Participanţii au învăţat cele mai recente metode de analiză şi tehnicile pentru conservarea monumentelor de piatră, prezentate de INOE http://inoe.inoe.ro/stonehouse  Au învăţat cele mai vechi practici de realizare a chirpiciului şi au construit o troiţă. Au fost atenţi la relaţia dintre arhitectura autohtonă şi la dinamica socială a satului. Studenţii au creat propriul lor discurs fotografic legat de satul Hereşti în imagini, pe care l-au prezentat în cadrul concursului „Hereştiul meu”.  Participanţi: 5 studenţi de la Universitaea Lumière 2, Lyon 5 studenţi de la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”, Bucureşti Voluntari din sat şi voluntari de la Muzeul Ţăranului Român Cercetători de la Muzeul Ţăranului Român  Parteneri: Consiliul Local din Hereşti Biserica „Elina Doamna” din Hereşti Ordinul Arhitecţilor din România Asociaţia Gaspar, Baltazar şi Melchior Fundaţia Arhiterra Universitatea de Arhitectura „Ion Mincu”, Bucureşti HEREŞTI – ATELIER CHIRPICI Siestă de ici, de colo  Fr. În general vorbind, credeam că, în orice caz, fetele şi băieţii de aici aveţi o relaţie diferită de a noastră. Româncele sunt la început mai neîncrezătoare, iar apoi, de îndată ce vă daţi seama că ei sunt simpatici şi că e ok, sunteţi de acord să rămâneţi împreună. Poate că noi, la început, când nu cunoaştem îndeajuns băieţii, adesea vedem mai repede. Suntem mai deschise şi mai spontane... Da, în sfârşit, în acelaşi timp, e adevărat că ne luăm... mergem mai degrabă direct spre băieţi în loc să vedem mai întâi şi de a acţiona mai pe urmă. Nu, am impresia că adesea e mai spontan... şi probabil că observăm mai puţin  la început. În orice caz, ne jenăm mai puţin. Dacă tot nu-i cunoaştem pe băieţi, ce mai contează... adesea nu contează dacă e băiat sau fată. Asta e de fapt...   Ro. E adevărat, suntem mai rezervate, asta e, viaţa ne-a învăţat să ne purtăm aşa. Asta e mentalitatea noastră în general şi în plus, suntem rezervate mai ales dacă ne aflăm într-un loc necunoscut. Când suntem la noi, spre exemplu la Bucureşti, ştiu ce fel de oameni pot să întâlnesc şi mă feresc pe cât posibil. Aici, în sat, este altceva, sunt mai sigură pe mine. Da, adevărat ceea ce zic ele (franţuzoaicele), de exemplu, am auzit că în fiecare seară când e discotecă în sat e şi bătaie. Dar ele au vrut să meargă şi la final au înţeles de ce suntem aşa de rezervate şi nu ţinem aşa de mult să mergem şi a trebuit să le explicăm situaţia ca să le determinăm să renunţe.  Fr. Şi asta pentru că la noi nu e aşa. În fine, în Franţa, de exemplu, nu e aşa de periculos, ştiu şi eu, a fi fată este mai puţin... stigmatizant ca aici. Am impresia că dacă eşti fată şi că de exemplu te plimbi singură în sat seara, nu e firesc, dar asta nu înseamnă că băieţii îşi pot permite să vină la tine, să te acosteze, să fie grosolani.  Ro. Adevărat, dar nu pentru că e stigmatizant pentru noi, cred că e mai degrabă, cum să zic, încurajator pentru ei. Vezi, să întâlneşti o fată singură pe stradă noaptea, asta le dă imediat idei băieţilor. Se gândesc că asta e şansa lor. Dar mă întreb dacă asta se întâmplă şi la voi aşa. Dacă, de exemplu, sunteţi într-un sat oarecare, la capătul lumii, la capătul Franţei, puteţi să hoinăriţi aşa pe străzi seara, singure, fără probleme?  Fr. Nu ... pentru că am fost la ţară şi am întâlnit de asemenea bărbaţi nu prea amabili, aveţi dreptate. E acelaşi lucru.  Ro. Dar în metrou sau într-un loc public?  Fr. O singură dată am avut probleme în metrou şi asta s-a întâmplat la Bucureşti... da. Dar e cam la fel peste tot, peste tot sunt oameni cărora le acorzi încredere şi apoi te dezamăgesc... În Franţa, de exemplu, nu mă pot rătăci plimbându-mă pe stradă, dar poate şi pentru că înţeleg ce mi se spune, aşa că mă plimb chiar şi noaptea. Aici nu fac asta, pentru că nu înţeleg ce mi se spune. În plus, în Franţa ştiu sa mă apăr, chiar dacă numai verbal, pot să strig, în caz că e cineva care mă deranjează, pot să ţip la el – pentru că de multe ori e de ajuns să ţipi, pot să fug... Pentru că nu se aşteaptă. În general, femeile, dacă le atingi coapsele în metrou, de exemplu, nu vor spune nimic. Dacă am răspunde, ce s-ar întâmpla până la urmă? E felul băieţilor de-a fi dezimvolţi... nu au aceeaşi atitudine faţă de noi fie în Franţa, fie aici. În Franţa sunt bărbaţi cărora într-adevăr nu le putem acorda încredere, dar majoritatea persoanelor, bărbaţilor, totuşi, care – deşi văd o fată drăguţă sau dacă au chef s-o acosteze, nu o vor face.  Ro. Cred că e un obicei cultural la urma urmei... Aşa au fost crescuţi. Iar noi suntem obişnuite să judecăm după aparenţe.  Fr. Şi eu am făcut asta aici când l-am cunoscut pe Vasile prima dată. Am observat apoi că e simpatic. Dar sunt cazuri în care... de exemplu, în prima zi, au vrut să mergem să bem ceva, ni s-a propus să mergem împreună să bem o cafea la terasă, bineînţeles că aici, numai cu oamenii de la mese, uşor beţi, doar pentru a bea o cafea, nu ni s-a părut aşa de periculos. Eu am vrut să mă duc, şi apoi faptul odată împlinit mi-am zis: „Hm”...  La lucru ! Gata siesta !  Băieţii au rămas să mai fumeze încă o ţigarăîn timp ce fetele s-au apucat de chirpici. De data asta nicio diferenţă evidentă între franţuzoaice şi românce.