Clik, clak! Si nici nu puseseră bine piciorul în Hereşti! La întrecere, franţuzoaicele şi româncele au făcut poze până în ultima zi. Pentru cele dintâi a fost o experienţă exotică, pentru celelalte, studente la arhitectură, a fost o inedită practică la ţară. Vacanţă şi muncă asiduă, distracţie şi seriozitate, cunoaşterea unei ocupaţii pe care locuitorii Hereştiului o învaţă din bătrâni şi care nu se uită deşi aşa ar părea privind casele noi care au lăsat chirpiciul pentru cărămizile din beton sau PFL. Şi franţuzoaice şi românce au venit pentru chipici, pentru a pune caramidă pe caramidă şi a face o troiţă în curtea conacului folosind o tehnica veche predată de sătenii care pe lângă asta le-au găzduit, le-au făcut de mâncare, le-au plimbat cu calul, le-au arătat cum trăiesc ei şi nu în ultimul rând s-au lasat pozaţi tot timpul. La final am avut o troiţă mândra şi nouă şi o sumedenie de poze din care am ales pe cele mai fumoase şi le-am dat premii. Fiecare a fotografiat Hereştiul său, văzut şi cu ochiul străinului venit de departe, şi cu ochiul oarecum familiarizat al străinului venit mai de aproape, din capitală, de la 40 de kilometri de sat.