În 1646, reîntors dintr-o lunga calatorie în Italia, Udriste Nasturel Herescu, logofat al voievodului Matei Basarab, a hotarât sa-si construiasca o casa mare, cu doua nivele, fara balcon, fara scara exterioara monumentala si cu un plan ciudat, în forma de L, pentru familia sa si a fratelui sau. Era o casa trainica, din piatra, placata tot cu piatra, fara contraforti sau alte sisteme de aparare. La ce folos o casa cenusie într-o tara în care peretii facuti din pamânt erau vopsiti în alb luminos, o casa închisa într-un sat în care toate casele aveau prispe de-a lungul fatadelor, o constructie foarte mare pentru a îndesa în ea doua familii, în loc de doua locuinte diferite... nimeni din satul Heresti nu a putut întelege. Si totusi, aceasta constructie a fost asimilata repede si a devenit un fel de marca identitara pentru comunitatea locala, o dovada de specificitate si de progres. Astazi chiar, oamenii locului se definesc ca fiind vecinii conacului sau vecinii muzeului.