Seminarul CULTURI LOCALE ŞI DINAMICI SOCIALE PLOVDIV 2 – 8 IULIE 2007 Seminarul este organizat de Universitatea din Plovdiv, „PAISII HILENDARSKI”, cu sprijinul Comisiei Europene (Cultura 2000). Teritoriul amenajat de către om se află mereu în strânsă legătură cu o comunitate, oferindu-i resursele materiale, economice şi simbolice ale vieţii în comun. Aproprierea lui trece de-a lungul procesului socio-cultural colectiv care include grupurile pe termen lung, le afirmă şi le legitimează. Viziunea asupra teritoriului este contradictorie. Pe de o parte, organizarea teritorială încearcă să răspundă nevoilor colectivităţilor locale ceea ce presupune luarea în considerare apartenenţa locuitorilor. Pe de altă parte, în timpul creării statelor moderne, graniţele se stabilesc urmând procesul de transformare a teritoriilor în teritoriu naţional care descoperă alte idei şi uzanţe legate de necesităţile naţionale de control al puterii şi de legitimare, raţionalitate, funcţionalitate, eficacitate economică etc, adică imaginea teritoriului naţionl traduce suveranitatea şi puterea guvernării. În ciuda existenţei regiunilor şi a departamentelor în statul naţional, aceste forme au mai ales sensul de centralizare decât pe acela de local. Astăzi, după lărgirea spaţiului european, există noi posibilităţi de circulare a persoanelor, mărfurilor şi capitalului. Acestea determină probleme în ceea ce priveşte raportarea la teritoriu, posibilităţile de a participa la construirea identităţilor diferite (locale, naţionale, regionale), şi, utilizarea lor ca resurse de dezvoltare. Evident cultura ocupă un loc central în procesul de construcţie şi de legitimare a teritoriilor legate de anumite grupuri şi comunităţi de oameni. În situaţia de mondializare, politicile europene caută să răspundă provocării de a îmbina identitatea naţională şi identitatea europeană şi de a păstra „unitatea în diversitatea culturală”. Un răspuns posibil reliefează politica Europei regiunilor. Dar ce este regiunea – cadrul politic, amenajarea administrativă, memoria istorică, formele de coexistenţă a diversităţilor, teritoriul? Nu este nicio îndoială legată de subiectul existenţei unei „Europe a naţiunilor” chiar dacă aceasta întâmpină mutaţii foarte puternice. Statele moderne, inclusiv versiunea socialistă a statului naţiune, construiesc sentimentul apartenenţei comune „naţionalizând” localul şi prezentând naţiunea prin constructe ca de exemplu emblema bucătăriei naţionale, costum naţional, limbă naţională etc. se poate constata că azi regiunile create de-a lungul firului istoriei se revitalizează prin realizarea de proiecte culturale şi sociale de colaborare transfrontalieră. Se nasc următoarele întrebări: Putem vorbi de cultură „denaţionalizată” şi cum se exprimă ea la nivelul vieţii cotidiene? Care sunt activităţile care permit afişarea identităţii locale şi construirea particularităţii regionale? Luând în considerare aceste utilizări ale localului, este posibil să se caute dinamici şi cum s-ar integra acestea activităţilor turistice, parteneriatelor culturale şi intereselor comune ale întreprinzătorilor? Revalorizarea localului şi a societăţilor locale se leagă de reabilitarea cadrului de viaţă şi reactivarea formelor participative care joacă un rol din ce în ce mai important. În acelaşi timp, puterea centrală se îndepărteză de problemele colectivităţilor locale lăsând locul proiectelor de dezvoltare, vieţii asociative, creşterii numărului de ONG-uri care se sprijină pe iniţiativele locuitorilor. Întrebările importante sunt: Cum se redefineşte localul? Care sunt actorii sociali, poziţiile lor şi formele de interacţiune? Revendicarea localului presupune atât construirea teritorialităţii cât şi atuurile ecologice care se realizează graţie redescoperirii tradiţiilor locale sau putem remarca aici mai degrabă tradiţii reinventate. Este o mare provocare identitară dar şi o provocare economică deoarece cultura locală se doreşte a fi punct forte şi instrument ale dezvoltării. Cultura, tradiţiile şi patrimoniul locale se redefinesc luând în considerare opiniile şi reprezentările locuitorilor care pun pe primul loc valoarea simbolică şi expresia emblematică a localului, şi, în acelaşi timp se pot observa încercări de ameliorare a situaţiei sociale şi economice. Deci, se caută răspuns la întrebările: De la ce punct resursele locale se definesc prin localnici sau prin „străini”? Cum poate localul să prindă valoare în cadrul global? Practicile, savoi-faire şi artefactele locale au rolul decisiv de a determina nivele de viaţă în raport cu centrul sau cu marile oraşe sau aportul lor cultural este mai important faţă de lifestyle? Mărturii de ici, de colo Ioana Popescu Eram dezamăgită. Pe terenul pe care l-am făcut la Lyon am înţeles că expertiza pe care speram s-o câştig, aceea a utilizării patrimoniului imaterial pentru revitalizarea comunităţii săteşti din Hereşti nu era aplicabilă în România. Concetăţenii noştri au renunţat de mult timp la practicile lor de solidaritate socială pentru dorinţa de a se asocia pentru a reuşi, pentru respectul obiceiurilor şi al valorilor lor specifice. Propaganda comunistă a reuşit să devalorizeze totul. Această tristă descoperire mi s-a confirmat în cursul vizitelor recente la profesioniştii din sat pe care îi ştian din 1998. Locuitorii erau derutaţi, doreau neapărat să se modernizeze, să nu mai trăiască la fel ca părinţii lor, manifestau un dispreţ suveran faţă de vechile practici, ceea ce de fapt i-a condus spre o sărăcie fără soluţie de ieşire. La Plovdiv în schimb, am avut posibilitatea de a reflecta asupra experienţelor şi frustrărilor similare cu ale noastre: chiar Sylvette – un exemplu bun de reuşită în demersul de revitalizare comunitară legată de savoir-faire – a recunoscut după 4 ani de efort că rezultatele ar fi putut fi mai importante fără inerţia anumitor mentalităţi locale. În ceea ce priveşte experienţa bulgară, mult mai amplă, graţie strategiei naţionale de turism şi unei continuităţi culturale, aceasta încă mai străbate graniţa fragilă dintre un discurs naţionalist fix şi investiţiile locale adesea foarte creative. Deci, ce ne mai rămâne să facem în calitatea noastră de specialişti etno – sau antropologi? Pentru moment, cred, nimic altceva decât să încercăm să strârnim, mobilizăm şi susţinem demersurile localnicilor. Chiar daca nu e aşa de evident... Bianca Botea Sinteza vizitelor de teren la Plovdiv Vizitarea câtorva muzee bulgare (din Kanzalak, Smolian şi Smiljan) ca şi observarea diverselor proiecte locale în care aceste instituţii sunt implicate ne-au condus la sesizarea unor dimensiuni conexe acestor acţiuni. Remarcăm mai întâi o continuare a practicilor muzeale de dinainte de 1989 şi chiar din perioada interbelică. Muzeografia pune accent pe calitatea obiectului şi pe un savoir-faire al tehnicilor şi mai puţin pe populaţiile care le practică sau pe natura şi funcţionarea societăţilor lor. Accentul este de asemenea pus pe o istorie lineară, pe „continuitatea” practicilor de viaţă a populaţiilor din epocile străvechi până în zilele noastre, pe un discurs naţional care se construieşte în jurul problemei originilor şi autonomiei. Tracii sunt omniprezenţi în acest discurs şi în această istorie a unităţii naţionale, în timp ce mai aproape de epoca noastră alte populaţii care au vieţuit pe aceste teritorii (turcii, aromânii etc.) nu beneficiază de recunoaştere şi de vizibilitate în reprezentările muzeografice. Un exemplu elocvent este valorizarea mormântului trac din Kazanlak (situl original). O inscripţie ne informează de existenţa acestui monument istoric, în timp ce alături de acesta se găseşte o construcţie impozantă din timpul dominaţiei otomane, odinioară un loc pentru practicile funerare importante. Această construcţie nu face obiectul niciunei valorizări turistice (existenţa sa nu este nici măcar semnalizată prin vreo inscripţie), chiar daca există un imaginar local puternic legat de acest monument, căci locuitorii numesc această parte a oraşului după denumirea acestei construcţii. Dacă acestea ar fi, pe scurt, câteva din caracteristicile modului actual de funcţionare a instituţiilor muzeografice, putem să remarcăm totuşi o înnoire în practica acestor structuri. Nu este însă vorba despre o reînnoire a discursului muzeului, nici despre o organizare mai modernă, interactivă sau care utilizează tehnici noi precum proiecţiile video, de exemplu, aşa cum este cazul muzeelor franceze. Noutatea constă în faptul că muzeele se implică în parteneriate care le fac să intervină pe un nou teren de acţiune. Muzeele deţin un rol important în procesul de reutilizare a teritoriilor, în construirea unei embleme locale sau în dezvoltarea locală. Felul lor de a acţiona nu mai priveşte funcţia lor clasică – protejarea şi prezentarea unui patrimoniu în cadrul unei instituţii – ci o funcţie nouă: participând la procesul de reutilizare a teritoriilor, muzeele devin agenţi ai dinamicii sociale la nivel local. Această dinamică socială implică, printre altele, accesul pe scena publică a unor noi actori care fac parte activă din aceste procese de transformare a localului, alături de actorii clasici (instituţii politice sau culturale) şi alături de actorii economici. Aceste noi parteneriate în care sunt implicate muzeele iau, de exemplu, forma cooperărilor de tip privat-public. Am văzut că muzeul din Kazanlak şi municipalitatea colaborează cu întreprinzătorii olandezi într-o acţiune de restaurare a unui sit arheologic trac în aer liber şi pentru valorizarea mormintelor trace. Această participare a actorilor multipli la re-utilizarea teritoriilor marchează trecerea de la teritoriile „supuse” de locuitori, la teritoriile de participare şi de acţiune a acestora, care este în acelaşi timp o trecere de la teritoriile de „planificare” şi de „programare” a politicilor publice, la teritoriile de „proiect” cu actori multipli care investesc şi transformă prin acţiunile lor acest teritoriu. Această tendinţă a fost deja resimţită în Franţa începând cu anii 90 şi a fost însoţită de un cadru legal (cf. Legi de la jumătatea anilor 90 în favoarea amenajării teritoriului, a democracţiei participatice şi a participării locale). Această tendinţă de întoarcere spre teritorii de acţiune şi de participare pare vizibilă de asemenea în Bulgaria prin procesele de construire a „localului” (emblemele culturale locale), care se situează la intersecţia dimensiunilor economice, turistice, sociale şi culturale. Proiectul Camerei Viticole din regiunea Plovdiv de revitalizare a pivniţelor din Brestovitsa şi a practicilor şi tradiţiilor legate de cultura viticolă este un exemplu de articulare între dimensiunea economică şi culturală în procesul de dezvoltare locală. Dimensiunea internaţională şi dinamica local-global este în centrul acestor transformări, atât prin cadrul european de finanţare a acestor priecte cât şi prin implementarea de reţele de actori şi de acţiuni comune la scară europeană (la Brestovitsa în timpul festivalului Sf. Trifon, locuitorii fac schimb de experieţă în ceea ce privesc diferitele practici culturale a regiunii lor cu viticultori veniţi din Franţa). In final, pentru a aborda un alt aspect, o întrebare se naşte, plecând de la diferitele vizite de teren în regiunea Plovdiv: aceea a recompunerii proceselor etnice şi a manipulării identitare care se manifestă de aici înainte pe un teritoriu nou, acela al proiectelor de dezvoltare. Cercetări viitoare, realizate mai ales în regiuni de graniţă, ar putea surpinde mai bine aceste fenomene.
